Democraţia este un ideal frumos, dar nu poate funcţiona de la sine. Trebuie să fie mereu împinsă de la spate, trebuie să fie mereu supravegheată, trebuie să fie mereu ajutată. Altfel, se duce de râpă. Şi sunt din ce în ce mai multe semne că acest lucru se întâmplă, atât în vechile democraţii cât şi în ţările cu mai puţină experienţă democratică.

Încep cu SUA, ţara care se laudă că este cea mai cea democraţie din lume. De fapt nu este chiar aşa. Dacă ne uităm numai la  ultimii preşedinţi vedem o problemă serioasă: din 1989 încoace preşedinţii SUA vin din doar două familii. Bush (1989 – 1993 şi 2001 – 2008) si Clinton (1993 – 2001 şi, foarte posibil după cum arată lucrurile în momentul de faţă, cel puţin 2008 – 2011). Unde este competiţia care stă la baza democraţiei?

Lucrurile stau la fel şi în ceea ce priveşte Congresul SUA. Conform unui raport al Voting and Democracy Research Center (disponibil aici), alegerile pentru Congres din 2002 şi 2004 au fost cele mai puţin competitive din istoria SUA. Doar câteva exemple: aproape 90% din deputaţii care au participat la alegeri au fost nu doar realeşi, dar realeşi cu mai mult de 20% decât contracandidaţii lor. În doar 5% din alegeri diferenţele dintre principalii doi candidaţi au fost mai mici de 10%. Aceeaşi întrebare: unde a dispărut competiţia? Nu mă poate convinge nimeni că aceşti oameni sunt cei mai buni. Nu cu aceste statistici. Dacă sunt cei mai buni la ceva, acel ceva este menţinerea scaunului cu orice mijloc. Şi nici argumentul că au fost aleşi de către oameni nu rezistă, pentru că (1) au fost aleşi dintr-o ofertă limitată şi (2) au fost aleşi de un număr foarte mic de oameni (o majoritate din mai puţin de 50% din populaţie, cât este media ratei de participare la vot). Aşadar, cea mai cea democraţie din lume dă semne că nu se simte prea bine. Şi asta doar discutând despre alegeri. Dacă luăm în calcul şi piedicile puse în calea celor din clasa de jos la vot, şi legile din ultimii şase-şapte ani care au îngrădit semnificativ libertăţile oamenilor şi au încălcat drepturile lor atunci situaţia este şi mai gravă.

Dacă aceste lucruri se întâmplă în SUA, farul călăuzitor al lumii democratice, este de mirare că şi democraţiile mai noi au probleme similare?

Argentina tocmai a avut alegeri prezidenţiale, câştigate de Cristina Fernandez de Kirchner, sotia actualului preşedinte al Argentinei, Nestor Kirchner (singura necunoscută în acest moment este dacă va câştiga din primul tur sau va fi nevoie şi de un al doilea).

Viaţa politică din Grecia postbelică a fost şi este dominată de două familii: Papandreou (George a fost prim ministru de trei ori, fiul său, Andreas, a fost prim ministru de trei ori, iar nepotul său, George Andreas este liderul PASOK şi probabil va deveni şi el prim ministru) şi Karamanlis (Konstantinos a fost prim ministru de patru ori şi preşedinte de două ori, în timp ce nepotul său, Kostas, este actualul prim ministru al Greciei).

În India (care câteodată se amăgeşte că ar fi cea mai mare democraţie din lume), Nehru a fost prim ministru pentru 17 ani, Indira, fiica sa, a fost prim ministru pentru încă 16 ani, Rajiv, fiul Indirei, a fost prim ministru pentru încă 5 ani, iar Sonia, soţia lui Rajiv, ar fi putut fi prim ministru, dar a refuzat.

În Rusia, Putin, după ce a fost preşedinte pentru două mandate, nu mai poate candida pentru al treilea mandat decât în 2012. Drept pentru care este oarecum indecis cu privire la ce va face: să accepte cererile venite din partea poporului şi să modifice Constituţia pentru a putea candida? Sau să nu se lege la cap cu probleme constituţionale şi să se facă prim ministru?

În Venezuela, Chavez nu are astfel de probleme. Ştie că este iubit de popor aşa că face cum ştie el că e mai bine.

În Mexic, PRI a fost la putere pentru vreo 70 de ani.

În Japonia, cu excepţia perioadei 1993 – 1996, din 1955 încoace LDP a guvernat ţara (deşi LDP nu este un partid tipic).

Şi probabil că mai sunt şi alte exemple în care se dovedeşte că democraţia a devenit o afacere de familie, dar cred că acestea sunt suficiente.